Profile cover photo
Profile photo
Conspecte
26 followers -
Noi am fost la scoala in locul tau!
Noi am fost la scoala in locul tau!

26 followers
About
Posts

Post has attachment
Add a comment...

Post has attachment
10 organe de care nu mai avem nevoie

Cândva, demult, dintr-un grup străvechi de reptile au evoluat primele mamifere. Cele mai avansate forme din acest grup sunt considerate primatele – grup căruia îi aparţinem şi noi, oamenii. În cursul evoluţiei, am dobândit tot felul de caracteristici – anatomice, comportamentale ş.a. – care reprezintă tot atâtea adaptări. Dar, la un moment, dat, unele dintre aceste particularităţi „nu ne-au mai trebuit”, căci modul nostru de viaţă se schimbase. Şi totuşi, mai păstrăm urme ale lor. De ce? Pentru că evoluţia nu e ca un proces tehnologic dintr-o uzină: scoţi o piesă şi o dai deoparte imediat. Evoluţia e un proces îndelungat şi lent; ne-a trebuit mult timp ca să căpătăm unele caracteristici şi tot lent ele dispar din „dotarea” noastră, pe măsură ce evoluăm în continuare. Iată exemple ale unor astfel de „piese” devenite, după cum se pare, inutile pentru organismul uman, în condiţiile de azi, şi pe care evoluţia s-ar putea să le înlăture, încet-încet, din alcătuirea noastră.

Se numesc organe vestigiale şi sunt acele componente care, deşi există încă în anatomia speciei noastre, şi-au pierdut, complet sau în cea mai mare măsură, funcţia lor originală. Evoluţia le scoate treptat din „stoc”; ele apar la tot mai puţini oameni şi, acolo unde, există, pot fi nefuncţionale. Uneori, asemenea organe mai păstrează funcţii reduse, minore, sau – mai rar – pot să dezvolte funcţii noi, dovadă că evoluţia continuă.

Multe caractere care sunt vestigiale la om sunt tot astfel şi la alte primate sau chiar la specii ceva mai de departe înrudite cu omul. Sunt rămăşiţe ale unor structuri anatomice mai vechi, cândva importante pentru strămoşii animali ai mamiferelor, dar care, în cursul evoluţiei, şi-au pierdut însemnătatea. 

Osul coccis este un vestigiu al cozii cu care erau înzestraţi strămoşii mamalieni ai omului; omul şi maimuţele antropoide nu mai au cozi, dar dovada descendenţei noastre din mamifere cu coadă este vizibilă în dezvoltarea embrionară (într-o anumită etapă timpurie de dezvoltare, embrionii umani au şi ei o coadă, care se resoarbe mai târziu), iar mai apoi, în persistenţa acestui os coccis. Rareori, procesul de resorbţie a cozii nu merge normal şi fătul respectiv se naşte cu o coadă; aproximativ 20 de cazuri de acest gen au fost înregistrate în literatura medicală. Osul coccis mai păstrează încă o oarecare importanţă prin faptul că serveşte pentru inserţia unor muşchi, astfel explicându-se probabil faptul că nu a dispărut complet în cursul evoluţiei omului.


Măselele de minte sunt un exemplu de vestigialitate la nivelul danturii. Strămoşii omului aveau nevoie de maxilare mari, solide, şi multe măsele zdravene, pentru a mesteca plantele crude cu care se hrăneau. Dar alimentaţia umană s-a modificat considerabil într-un timp relativ scurt, la scara evoluţiei, ducând la o micşorare a maxilarelor, pe care acum nu mai încap atâţia dinţi. Numărul normal de dinţi la adulţi este de 32, dar, în realitate, nu toţi oamenii maturi au chiar atâţia dinţi pe arcadă. Măselele de minte – cele din fundul gurii, câte una pe fiecare jumătate de maxilar, deci 4 în total - răsar târziu (nu odată cu ceilalţi dinţi permanenţi, ci abia după 18 ani) şi adesea produc diverse necazuri care necesită intervenţia stomatologului. Uneori nu răsar toate (unele rămân ascunse în maxilar), alteori răsar doar pe jumătate, iar la unele persoane chiar nu se formează deloc în cursul dezvoltării embrionare. Un studiu din anul 1999 arăta că aborigenii din Tasmania au, în proporţie de aproape 100%, măselele de minte formate, în vreme ce la populaţia indigenă din Mexic, măselele de minte lipsesc aproape complet. Între aceste două extreme, există o imensă diversitate de cazuri. Imaginea de ansamblu este cea a unui organ devenit inutil pentru supravieţuirea şi bunăstarea noastră şi care este în curs de eliminare din alcătuirea corpului uman.

Ochiul este şi el sediul unor structuri pe care specialiştii le consideră vestigiale. Aşa-numita plică semilunară, din colţul intern al ochiului, este o rămăşiţă a membranei nictitante („a treia pleoapă”), membrană ce putea fi trasă peste ochi, în scopul protejării acestuia. Ea există la multe specii de peşti, amfibieni, reptile,păsări, dar rareori la mamifere. La majoritatea speciilor de primate (printre care omul) ea este foarte mult redusă. 


La om, printre muşchii ataşaţi globului ocular se numără şi unul, aflat în spatele ochiului, numit musculus orbitalis sau muşchiul lui Müller, căruia nu i se cunoaşte nicio funcţie; de aceea, este considerat vestigial. (La alte specii de mamifere, acest muşchi este funcţional şi are un rol în mişcările ochilor.)

Şi în jurul urechii se găsesc muşchi (numiţi muşchi auriculari) care, la numeroase mamifere, au o mare importanţă, deoarece, prin contracţiile lor, urechile pot fi „ciulite” sau orientate în diferite direcţii. La om şi la maimuţe antropoide precum orangutanul şi cimpanzeii, aceşti muşchi sunt slab dezvoltaţi şi, în multe cazuri, nefuncţionali. Ca o curiozitate, la un mic număr de persoane muşchii auriculari sunt îndeajuns de dezvoltaţi pentru a le permite să-şi mişte urechile cu ajutorul lor; există, aşadar, în cadrul speciei umane, o variabilitate în ceea ce priveşte dezvoltarea acestor muşchi, dar evoluţia pare să meargă în sensul reducerii funcţiei şi a volumului lor. Totuşi, în cazul primatelor, pierderea capacităţii de a-şi ciuli urechile este compensată de capacitatea de a a-şi roti mult capul în diferite direcţii, pentru a percepe mai bine sunetele.


Alţi câţiva muşchi din corpul uman sunt consideraţi vestigiali; ei nu sunt prezenţi la toţi oamenii, dar absenţa lor nu pare să aibă niciun efect nociv, după cum nici prezenţa lor nu pare să aducă beneficii apreciabile.

Muşchiul occipitalis minor, situat în partea posterioară a capului şi conectat cu muşchii auriculari (ai urechii), este prezent în proporţii variabile în populaţiile lumii; un studiu vechi, din secolul al XIX-lea,  susţinea că el ar exista la toţi malaezii, la 50% dintre japonezi, 36% dintre europeni, dar că nu exista la melanezieni şi la populaţia Khoikhoi din sud-vestul Africii.

Muşchiul palmaris longus, din structura mâinii, se prezintă mai degrabă ca un tendon subţire, situat pe partea internă a antebraţului, spre încheietura mâinii; el lipseşte la 14% din populaţia lumii (deşi proporţia variază mult de la o etnie la alta), dar absenţa lui, la una sau la ambele mâini, nu pare să prejudicieze funcţia acestora: un studiu din 2005 arată că nu are o influenţă notabilă asupra forţei de apucare.

Muşchiul levator claviculae, situat în spatele gâtului, există doar la 2-3% dintre oameni, deşi este prezent la marea majoritate a speciilor de mamifere, inclusiv la rudele apropiate ale omului - maimuţe antropoide precum orangutanii şi gibonii. Din cauza rarităţii sale, unii specialişti îl consideră un atavism – un fenomen biologic ce constă în apariţia sporadică, la un mic număr de indivizi, a unor trăsături ancestrale care, la marea majoritate a populaţiei, au dispărut de multe generaţii.

Muşchiul piramidal al abdomenului, un muşchi mic, de formă triunghiulară, lipseşte la 20% dintre oameni; studiile de anatomie sugerează că forţa generată de contracţia lui ar fi relativ mică, deci el nu ar avea un rol esenţial pentru buna funcţionare a musculaturii abdominale, în ansamblu.

Muşchiul plantar, compus dintr-o mică masă de de fibre musculare şi un tendon lung, este situat în interiorul labei piciorului, în zona călcâiului tălpii; lipseşte la 7-10% din populaţia lumii; are un rol minor în mişcările genunchiului şi ale gleznei, dar nu este esenţial pentru funcţionarea acestor articulaţii; de aceea, este adesesa folosit (ca şi muşchiul palmaris lingus) ca sursă de grefe tendinoase, atunci când e nevoie de operaţii pentru înlocuirea unui tendon mai important, vătămamt, din altă parte a corpului. 

Am lăsat înadins la urmă cazul apendicelui vermiform, socotit adesea un caz „clasic” de organ vestigial; l-am lăsat la urmă întrucât merită o discuţie puţin mai detaliată. La drept vorbind, există încă discuţii între specialişti privind rostul acestui organ. Că el este o rămăşiţă a unei structuri cu funcţie digestivă, existentă la strămoşii mamalieni ai omului, pare neîndoielnic, dar nu se ştie precis dacă el este chiar inutil sau dacă mai are totuşi unele funcţii de oarecare importanţă pentru organism. 


Istoric vorbind, s-a dovedit în multe cazuri că organe cândva considerate vestigiale aveau, pur şi simpli, funcţii încă neidentificate la vremea respectivă. 

De exemplu, anatomistul german Robert Wiedersheim a publicat, în anul 1893, o carte în care enumera nu mai puţin de 86 de organe umane pe care le considera vestigiale. Multe dintre acestea, însă, erau de fapt organe cu funcţii foarte importante în corpul omenesc; atâta doar că aceste funcţii nu erau cunoscute. Printre structurile identificate de el în mod eronat ca fiind vestigiale – deci nu neapărat  necesare funcţionării organismului şi de care ne-am fi putut dispensa, după părerea lui - se numărau glanda pineală, timusul şi glanda hipofiză. Ori, toate aceste glande au roluri deosebit de însemnate: glanda pineală reglează ritmul circadian al organismului (prin hormonul numit melatonină, încă nedescoperit pe vremea lui Wiedersheim), timusul este implicat în apărarea imunitară (dar acest lucru a fost descoperit abia după mijlocul secolului XX; până atunci timusul a rămas un organ enigmatic); cât despre hipofiză (glanda pituitară), aceasta îndeplineşte funcţii vitale, controlând întreg delicatul echilibru endocrin al organismului uman în asemenea măsură încât disfuncţiile ei provoacă maladii grave, iar fără ea viaţa ar fi posibilă numai graţie miracolelor medicinei moderne, printr-o  terapie hormonală extrem de complexă, prin care să fie furnizaţi organismului toţi numeroşii hormoni hipofizari, de importanţă crucială.

Revenind la apendice, a existat cândva, în lumea medicală, o tendinţă de a considera apendicele nu numai inutil, ci de-a dreptul periculos, datorită faptului că era susceptibil de a se inflama provocând cunoscuta apendicită acută, o urgenţă chirurgicală.

La jumătatea secolului XX, mulţi medici competenţi încă mai erau convinşi că apendicele nu are nicio funcţie benefică pentru corpul uman.

Dar, dacă nu are niciun rol în digestie, nu înseamnă că nu face nimic pentru corp. Unii specialişti au sugerat că ar avea un rol imunitar; mai  nou, în conformitate cu ideea – şi ea destul de nouă – că organele vestigiale pot dobândi funcţii noi, alţi cercetători au sugerat că apendicele ar servi ca un fel de depozit pentru păstrarea unor rezerve de bacterii intestinale, ajutând astfel la refacerea populaţiilor de bacterii din intestin (microbiomul intestinal) după unele boli, intoxicaţii, tratamente cu antibiotice sau alte evenimente neplăcute care ar duce la pierderea acestor microorganisme, despre care ştim acum că joacă un rol vital în sănătatea noastră. 

Prin urmare, specialiştii nu se mai grăbesc să afirme că apendicele nu e bun de  nimic şi ar putea fi oricând înlăturat fără grijă. Fără să fie neapărat esenţial pentru viaţă, s-ar putea să nu fie, totuşi, lipsit de rost. 

La drept vorbind, poate că, dând acestui articol titlul pe care i l-am dat, presupunem prea multe; cine ştie, şi alte organe despre care credem că sunt vestigiale s-ar putea dovedi importante; nu că n-am putea trăi fără ele, dar nu-i exclus să descoperim că, spre deosebire de ceea ce credem acum, au şi ele, cumva, un rost al lor…
Photo
Add a comment...

Post has attachment
5 mari mistere ale creierului uman

Timp de milenii, creierul uman a fost o enigmă. Treptat, în ultimele secole, anatomia sa a devenit tot mai bine cunoscută, dar aspectele funcţionale erau în continuare misterioase. Abia în ultimele decenii, cu ajutorul super-puterilor tehnologiei moderne, oamenii de ştiinţă au început să desluşească secretele fiziologice ale acestui organ, inclusiv aspecte electrice, biochimice, moleculare a căror descifrare oferă necontenit surprize. Dar, cu toate progresele formidabile realizate, suntem abia la începutul drumului: ne-au mai rămas enorm de multe lucruri de aflat. Iată 5 aspecte importante ale acestui drum din care am străbătut încă prea puţin, 5 domenii de cercetare în care se concentrează eforturile savanţilor de a înţelege misterele creierului uman.

Un articol recent publicat analizează aceste 5 aspecte enigmatice ale vieţii creierului nostru, prin prisma unor studii recente şi cercetări  aflate în curs, privind diferitele aspecte ale funcţionării creierului şi posibilităţile de aplicare practică a acestora.

Cum putem "repara" creierul ?

Bolile mintale i-au impresionat întotdeauna pe oameni, generând un amestec complicat de reacţii emoţionale şi comportamentale - confuzie, teamă, frustrare, sentimentul neputinţei... Deşi am evoluat mult în ceea ce priveşte înţelegerea şi abordarea acestor afecţiuni, suntem totuşi departe de a pricepe în detaliu mecanismele ascunse ce declanşează şi alimentează aceste procese.

Demenţa, de exemplu, tinde să se extindă accelerat în lumea contemporană, devenind o adevărată problemă de sănătate publică, cu aspecte sociale şi economice complexe. Dar ce ştim noi, de fapt, despre demenţă, despre felul în care apare ea şi cum ar putea fi tratată?


Mare parte din cercetările asupra acestei boli s-au concentrat asupra materiei cenuşii a creierului (formată din corpurile neuronilor) şi asupra aşa-numitelor plăci (acumulări) de proteine beta-amiloide şi tau, care apar la nivelul materiei cenuşii la persoanele ce suferă de demenţă.

Dar un studiu recent arată că această abordare ar putea fi  incompletă: un om de ştiinţă britanic, dr. Atticus Hainsworth, crede că şi materia albă joacă un rol important şi trebuie luată în considerare. Alimentarea cu sânge a acestei componente a creierului ar putea avea o mare însemnătate în apariţia demenţei.

Materia albă este formată din prelungirile axonale ale neuronilor, care contribuie la comunicarea între celulele nervoase. Culoarea albă se datorează învelişului axonului, alcăltuit din substanţe lipidice. Dr. Hainsworth crede că e posibil ca în apariţia demenţei să fie implicate şi procese survenite la nivelul substanţei albe, precum sângerări determinate de disfuncţii ale vaselor sanguine ce irigă această componentă a creierului. Cercetările sunt în curs, iar dacă se va dovedi că problemele cronice legate de vasele de sânge din substanţa albă contribuie la apariţia demenţei, această descoperire ar putea sugera căi cu totul noi de tratare a acestei afecţiuni.

Cum ar fi dacă am deveni cu toţii genii?

Multă vreme oamenii s-au întrebat ce caracteristici deosebite ale creierului au persoanele cu o inteligenţă ieşită din comun. Cercetările asupra creierului lui Albert Einstein, de exemplu, au sugerat că mintea genială ar fi asociată cu anumite caracteristici legate de conexiunile din creier. Dar, dincolo de aceste particularităţi anatomice, există şi posibilitatea de a interveni doar în funcţionarea creierului, pentru sporirea capacităţilor sale intelectuale.


Substanţe stimulante, precum cafeina, intensifică starea de atenţie şi reduc timpul de reacţie. Dar, în ultimii ani, oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia spre aşa-numitele cognitive enhancers  - medicamente care ne-ar putea face mai inteligenţi şi mai alerţi. Neurologul Barbara Sahakian, de la Universitatea Cambridge, studiază de ani de zile aceste substanţe, într-un scop practic: pentru a afla dacă şi cum pot ele îmbunătăţi performanţele profesionale ale chirurgilor sau piloţilor, de exemplu, sau chiar dacă ar putea spori priceperea oamenilor în afaceri. De altfel, asemenea substanţe sunt deja folosite - mulţi studenţi le utilizează înaintea examenelor, de exemplu.

Aceste medicamente afectează secreţia unor neurotrasmiţători precum serotonina şi dopamina (substanţe secretate de organism şi care acţionează asupra creierului), modificând reacţiile normale ale organismului.

Deocamdată, însă, avertizează dr. Sahakian, nu există informaţii  asupra gradului de siguranţă al utilizării pe termen lung a acestor medicamente, iar pe lângă problemele de ordin medical, folosirea acestor substanţe implică şi aspecte etice complicate. De pildă, folosirea lor de către studenţi naşte controverse: unii le utilizează fără a-şi face probleme, alţii însă cred că această practică este incorectă, e un mod de a atrişa, similar dopajului în sport. Probleme de acest tip s-ar pune şi în cazul folosirii lor în viitor de către diferite categorii profesionale, aşa că, pe lângă studiul ştiinţific, problema medicamentelor care ne-ar putea transforma în genii este una ce trebuie dezbătută în amănunt, având în vedere aspectul moral al chestiunii.

Cum să  folosim puterea inconştientului?

Ne gândim adesea la inconştient ca la ceva imposibil de stăpânit, de controlat; prin urmare, utilizarea lui intenţionată pentru a ne ajuta să ne îmbunătăţim performanţele pare o idee absurdă. Dar nu e aşa, susţin mulţi dintre cei care, practicând vreme îndelungată o anumită activitate, au constatat că gesturile necesare se automatizează într-o oarecare măsură, că se fixează în partea inconştientă a minţii, ceea ce contribuie enorm la realizarea unor acţiuni mai dificile.

Vi se pare ceva de domeniul SF? Iată mărturia unei persoane care a studiat fenomenul: Tania Lisboa, violoncelistă şi totodată cercetătoare în cadrul Centre for Performance Science, de la Royal College of Music, din Londra. Ea spune că “a trimite părţile muzicale mai dificile ale unei piese din partea conştientă a creierului în cea inconştientă” este de mare ajutor în învăţarea unor bucăţi muzicale grele, iar partea sistemului nervos implicată în acest proces este cerebelul, sau creierul mic.


Nu e nimic paranormal în asta; e vorba doar  de muncă susţinută şi folosirea unor capacităţi naturale ale creierului nostru. După multe ore de exerciţiu, creierul unui muzician stochează secvenţa de mişcări necesare pentru a cânta piesa respectivă în cerebel, despre care neurologul prof. Anil Seth, de la Universitatea Sussex, spune că are mai multe celule decât toate celelalte componente ale creierului la un loc.

Cerebelul este, în mod obişnuit, implicat în controlul mişcărilor şi al echilibrului, iar fixarea informaţiilor în această zonă favorizează fluenţa mişcărilor. Efortul conştient de a învăţa cum să mişti arcuşul violoncelului este mutat din ariile corticale (care sunt implicate în învăţare atâta timp cât e vorba de ceva nou sau dificil) în cerebel, care are capacitatea de a induce, la nevoie, comportamente fluente inconştiente.

Şi tot latura inconştientă a activităţii creierului nostru ne poate ajuta să detectăm potenţialele pericole, de pildă prezenţa unei persoane suspecte într-o mulţime de oameni.

"Creierul inconştient" are o capacitate impresionantă de a detecta schimbările infime într-un model familiar, fără să ne dăm seama de asta, spune Paul Sajda, de la Universitatea Colombia  din New York.

“Pot să proiectez pe un ecran 10 imagini pe secundă şi o dacă una dintre acele imagini are ceva altfel decât de obicei, acest lucru mă face să-mi reorientez creierul spre acea imagine - dar nu-mi dau seama exact despre ce e vorba.” Cercetătorii încearcă să afle ce anume a declanşat reacţia scanând creierul în timp ce subiecţii privesc imaginile. Rezutatele acestor cercetări ar putea arăta ce indicii subtile percepe creierul, în mod inconştient, indicii care duc la o modificare a activităţii lui.

La ce folosesc visele?

De mii de ani, omenirea este fascinată de vise: rostul lor, eventualele lor semnificaţii prevestitoare erau lucruri asupra cărora oamenii şi-au pus mereu întrebări.

Acum 60 de ani, oamenii de ştiinţă din Chicago descopereau faza de somn numită REM ("rapid eye movement"), fază care apare la intervale de cca. 90 de minute şi în care survin visele. Faza REM începe cu semnale provenite de la baza creierului, care ajung, în cele din urmă, la cortex, stratul superior al creierului, asociat cu gândirea şi învăţarea. Dar, interesant, aceste impulsuri nervoase se îndreaptă şi spre măduva spinării, inducând un fel de paralizie temporară a membrelor.


Dar de ce visăm, la ce ne folosesc visele?

Prof. Robert Stickgold, de la Beth Israel Deaconess Medical Center for Sleep and Cognition din Boston, SUA, crede că visele sunt esenţiale pentru prelucrarea asocierilor de informaţii ce duc la formarea amintirilor.

El le-a cerut unor subiecţi să joace binecunoscutul joc pe computer Tetris, iar mulţi dintre ei au visat, ulterior, că pluteau printre forme geometice colorate. Specialistul spune că ar fi interesant să poată citi visele subiecţilor prin scanarea cu ajutorul rezonanţei magnetice, în timp ce aceştia dorm, dar, din păcate, e greu ca oamenii să adoarmă atunci când sunt introduşi într-un aparat de rezonanţă magnetică. Savantul speră să afle, din cercetările viitoare, modul în care se construiesc  visele şi în ce fel se leagă acest proces de procesul mai general de prelucrare a amintirilor în timpul somnului.
(Iar un scop mai îndepărtat şi ideal ar fi, crede autoarea articolului, să aflăm cum să visăm doar vise plăcute şi să scăpăm de coşmaruri.)

 

Cum să folosim creierul pentru a înlătura durerea?

Iată una dintre pietrele de încercare ale medicinei moderne: cum pot medicii să combată durerea cronică intensă?

Tratamentele convenţionale, precum medicamentele analgezice, nu dau rezultate în 100% din cazuri şi au adesea efecte secundare nocive pe termen lung; de aceea, medicii caută şi alte soluţii.


Unii chirurgi testează stimularea cerebrală profundă ca metodă de a înlătura durerea. E vorba despre o tehnică de chirurgie pe creier care implică introducerea unor electrozi în anumite puncte situate în profunzimea ţesutului cerebral. Cu ajutorul electrozilor, aceste puncte sunt stimulate de un curent electric furnizat de o baterie, inclusă într-un mic dispozitiv implantat sub claviculă.

Un pionier al acestei metode este prof. Tipu Aziz de la John Radcliffe Hospital, din Oxford, Marea Britanie.

La aproximativ trei sferturi dintre pacienţii care suferă de dureri cronice teribile, ca urmare a unor accidente, intervenţii chirurgicale sau alte probleme - stimularea cerebrală profundă dă rezultate pozitive, atenuând considerabil durerea, uneori eliminând-o complet.

Tramentul promovat de prof. Aziz nu este însă lipsit de pericole etice, lucru de care specialistul este perfect conştient. Stimularea cerebrală profundă poate modifica semnificativ anumite aspecte ale funcţionării creierului, de la performanţe cognitive la personalitatea subiecţilor, aşa că, în funcţie de felul în care este practicată, poate la fel de bine să îmbunătăţească memoria, ca şi să elimine teama de pericol, creând astfel soldatul perfect - cu consecinţe greu de anticipat pentru societatea umană. În ceea ce priveşte felul în care ar putea fi folosită stimularea cerebrală profundă astfel încât să fie benefică şi lipsită de pericole, oamenii de ştiinţă se află pe un teren încă necunoscut şi nesigur.

Deci, cât de bine ne cunoaştem creierul? Acesta are, se pare, anumite capacităţi - chiar “super-puteri” - pe care le înţelegem prea puţin. Multe decenii de acum înainte, oamenii de ştiinţă vor mai lucra la elucidarea misterelor acestui organ. Iar cercetarea în acest domeniu devine tot mai mult interdisciplinară, combinând aspecte diverse din fiziologie, psihologie, medicină ş.a., reflectând astfel complexitatea extraordinară a acestei uimitoare creaţii a naturii - creierul omenesc.
Photo
Add a comment...

Post has attachment
Photo
Add a comment...

Post has attachment
Photo
Add a comment...
Wait while more posts are being loaded