Profile cover photo
Profile photo
Negru Dănuț
31 followers
31 followers
About
Posts

Post has attachment

Post has attachment

Post has attachment

Post has attachment

Post has attachment

Post has shared content

Ce este isteria? Pare logic şi metodologic să ne începem investigaţia cu această întrebare simplă. Din nefericire, însă, tocmai această întrebare a nedumerit, chiar  întărâtat generaţii întregi de medici; i-a inspirat, înfuriat sau provocat pe preoţi, psihoterapeuţi, artişti sau sociologi. Termenul de „isterie” este în circulaţie de două mii de ani. Este acceptat faptul că Hipocrate, părintele medicinei, a utilizat acest termen pentru a descrie în general durerile uterului, dar o boală corespunzătoare acestui termen apare înregistrată în manuscrisele egiptene cu secole înainte. Totuşi, nu s-a ajuns la un consens asupra existenţei prezente a isteriei, sau, dacă a existat, asupra a ceea ce înseamnă de fapt.
Isteria! Credem că înţelegem totul despre ea dar şi despre contrariul acestui subiect. Sentimente de respingere, de inexactitate ies la suprafaţă când evocăm isteria. În mod spontan, majoritatea dintre noi, chiar pregătiţi în domeniu, calificăm subiectul isteric în termeni peiorativi. Cu toate acestea, Freud insista deja, ca preambul la un caz de isterie, cazul Dora (30), asupra necesităţii existenţei empatiei faţă de isteric pentru a stabili o legătură. „De fapt, se ştie acum că nu vom putea face faţă la ceea ce se cere din partea medicului sau investigatorului dacă tratăm isteria cu un dispreţ afectat, ci dimpotrivă, studiind-o pe fond şi cu simpatie (30)”.
            Conceptul de isterie nu foloseşte nimănui atâta timp cât menţine legată de el polisemia cuvântului, ale cărui inconveniente sunt numeroase. Acest cuvânt a suferit o uzură semantică atunci când a apărut în domeniul public, întrucât isteria desemnează atât o hiperexpresivitate teatrală necontrolată, inconvenabilă a emoţiilor cât şi contagiunea emoţională a mulţimii, a colectivităţilor, a persoanelor care pot fi uşor influenţate; sau femeile fatale şi seducătoarele care nu cedează avansurilor făcute de bărbaţi. Termenul a devenit un epitet jurnalistic, o insultă.
            Pentru psihiatri, isteria desemnează un stil de comportament, o modalitate de a fi, de a oferi simptome, un tip de relaţie, o structură a personalităţii, fenomene normale, un mecanism psihopatologic (refularea), dar şi manifestări morbide atât de diferite cum ar fi: conversia somatică temporară şi deseori fără urmări, o patologie cronică multisimptomatică, cu numeroase probleme funcţionale, patomimii, o compulsie de a suferi operaţii chirurgicale, probleme de alterare a conştiinţei, tulburări de memorie, stări de transă…
            Diagnosticul isteriei serveşte cel mai des la explicarea într-o manieră expeditivă a unui tablou clinic, a unui comportament dezagreabil, lucru care poate duce la respingerea unui bolnav nedorit. Polisemia termenului, folosirea sa pe o scară largă şi nechibzuită, în contexte diferite, l-a făcut să-şi piardă valoarea, ceea ce a condus DSM IV la dezmembrarea acestui termen într-o multitudine de entităţi. Termenul de isterie trebuie lăsat doar psihanaliştilor, al căror câmp epistemologic este diferit de cel al psihiatrilor, avertiza Bourgeois (3). El ne pune în gardă: nu există isterie, ci isterii.
În acest punct intervine Analiza Existenţială şi dezvoltă o viziune proprie asupra înţelegerii şi abordării psihoterapeutice a subiectului.
Să vedem, însă, care e evoluţia ştiinţifică în abordarea isteriei.
            Polisemia cuvântului subliniază pe de-o parte polimorfismul simptomelor şi pe de alta multitudinea de expresii pe care orice individ este susceptibil să le manifeste. Această bogăţie de sensuri ne face să credem că isteria nu este decât o caricatură: nu vorbim despre teatralism, hiperexpresivitate, interpretarea slabă a unui rol atunci când calificăm persoanele suferind de această condiţie? Chiar clasificările din DSM IV folosesc aceleaşi epitete.
            Acest personaj joacă rolul unui actor. Sigur, histrionul este un actor slab, dar asta nu înseamnă că este mai puţin actor. Cine zice actor, zice joc al unui rol, împrumut de trăsături ale altui personaj, joc de cuvinte cu ajutorul corpului. În arenă, pe scenă, această figură umană exprimă o suferinţă în maniera tragediilor greceşti. Istericele lui Charcot jucau rol de epileptice şi există un tablou de André Brouillet care ilustrează lecţiile de marţi de la Salpetrière, cu prezentarea bolnavilor, care întreţineau fenomenul de căutare a ştiinţei. Căci istericul este cel care ne îndeamnă pe noi, psihologii, psihoterapeuţii, să dorim să ştim mai mult despre indivizi.
            Încercarea de a defini un concept deja folosit greşit este dificilă. Dacă ne luăm după Lasègue, Definirea istericului nu s-a făcut niciodată şi nici nu se va face, scria el, şi-şi justifica punctul de vedere prin polimorfismul şi variabilitatea a ceea ce considera el drept simptome. Lucien Israël adaugă acestei definiţii faptul că ea – definirea istericului – nu va fi dată niciodată de un medic (45).
            Ca urmare, în acest labirint de sensuri avem nevoie de firul Ariadnei pentru a da materie teoriei. Va dispărea isteria vreodată? Concept încurcat, va prinde probabil forme noi, sau nume diferite. Iar ceea ce îi uneşte pe isterici nu priveşte simptomele lor ci exprimarea acestora. Exprimarea – din latinescul exprimo – a face gândul să iasă din corp. De unde şi relaţia esenţială dintre isteric şi cuvânt, întrucât simptomele nevrotice sunt un mesaj al căror sens emană din inconştient. Simptomul nu mai este semnul unei leziuni anatomice sau a unei perturbări biologice. Isteria, şi subliniez acest lucru, este un mod singular de relaţionare şi prin acesta încearcă istericul să intre în comunicare cu ceilalţi.
            Înainte însă de a vorbi despre nevroza isterică, psihoza isterică şi de a prezenta cele mai importante teorii psihologice cu privire la acest subiect, se impune o întoarcere în istorie.

Post has shared content

Post has shared content

Post has shared content
Wait while more posts are being loaded